Fiind ambii o buna perioada de timp separati de munte si de natura in general (eu circa 5 luni de la ultima escapada iar celalalt Andrei tot cam 4 luni – Mamma Mia, cam mult timp am stat departe de natura), fireste ca a intrat in actiune sevrajul de muntoman, iar in curand dorinta de a face o iesire in salbaticie a atins cota de atentie…
A1: Man, cand ma intorc in tara facem o iesire cu cortu? 4-5 zile, sa ne racorim*? Ce zici?
A2: Da! Categoric.
A1: Hai un Caliman, e si salbaticie, eu am fost doar prin zona 12 Apostoli, tu nu ai fost deloc, ce zici? Impuscam 2 iepuri dintr-un foc.
A2: Hm, da, de acord, dar sa stii ca am auzit de la multi ca e cam greu cu accesul in Calimani, si deja am pierde 2 zile doar pe drum…
A1: Atunci hai in Crai, sau hai in Ciucas, ca tot voiai tu sa imi arati de ce e asa fain in Ciucas :)).
*By the way, conditiile au fost suficiente pentru a ne RACORI :))
Din una in alta, din vorba in vorba, dupa ce am supus toate alegerile unor criterii eliminatorii riguroase, pana la urma am hotarat sa mergem in Rodnei, sa facem creasta vestica, de la Vf. Pietrosul pana la Vf .Gargalau, cu coborare apoi in Poiana Stiol. Numai bine eu (Andrei 1) facusem doar creasta estica (din Saua Gargalau pana la Vf. Ineu), asa ca abia asteptam sa vad noi teritorii, iar Andrei 2 mai fusese o data pe traseul acesta, deci era bine ca cel putin unul dintre noi avea experienta anterioara. Buuuun. Dupa ce ne-am holbat pe harti topografice si imagini Google Earth, itinerariul a ajuns la urmatoarea forma:
Ziua 1: Plecare din Borşa (~650m) la ora 16:15 – şi atingere Staţia Meteo Iezer (~1755m) la ora 20:00?, distanţă cca. 9km, ~4,5h timp total cumulat pentru ziua 1.
Ziua 2:
a) Plecare de la Staţia Meteo Iezer (1755m) la ora 07:00 şi atingere Vf. Pietrosul (2303m) la ora 09:30/10:00, distanţă cca. 2,5km, ~2,5h timp intermediar, dacă alegem traseul clasic prin caldare, sau distanţă cca. 3km, ~3h timp intermediar, dacă alegem pe cel de iarnă;
b) Plecare de la Vf. Pietrosul (2303m) la ora 12:00/13:00 (în funcţie de popas) şi atingere Vf. Repede (2074m) la ora 15:30/16:30, distanţă cca. 7km, ~3,5h timp intermediar.
5,5-6h timp total cumulat pentru ziua 2.
Ziua 3:
a) Plecare de la Vf. Repede (2074m) la ora 07:00 şi atingere Vf. Pusdrele (2188.5m) la ora 10:30, distanţă cca. 7km, ~ 3,5h timp intermediar.
b) Plecare de la Vf. Pusdrele (2188.5m) la ora 11:00/11:30 (în functie de popas) şi atingere Vf. Galaţului (2048m) la ora 18:30/19:00, distanţă cca. 11km, ~5.5h timp intermediar.
9h timp total cumulat pentru ziua 3.
Ziua 4:
a) Plecare de la Vf. Galaţului (2048m) la ora 07:00 şi atingere Vf. Gărgălău (2158m) la ora 09:30, distanţă cca. 5km, 2,5h timp indermediar.
b) Plecare de la Vf. Gărgălău (2158m) la ora 10:00-11:00 (în functie de popas) şi atingere Vf. Ştiol (1611m) la ora 15:30-16:00, distanţă cca. 6km, ~3h timp intermediar.
5,5h timp total cumulat pentru ziua 5.
Ziua 5: Plecare de la Vf. Ştiol (1611m) la ora 06:00 şi atingere Pasul Prislop (1416m) la ora 07:30, distanţă cca. 3.5km, 1,5h timp total cumulat pentru ziua 5.
- Distanţă totală cumulată efectivă de parcurs: cca. 51km
- Timp total cumulat efectiv de mers: ~26,5h
Cu precizarile:
- Distanţele au fost măsurate pe harta topografică scara 1:25k, şi a fost luată o marjă de eroare/prevenţie de 1-1,5km pentru fiecare zi, pentru a compensa eventualele meandrări, sinuozităţi, gradient, etc.;
- Toate estimările pentru timpii intermediari şi totali cumulaţi s-au facut după regula de bază a ritmului mediu de 4km/h, şi a fost luată o marjă de eroare/prevenţie de 1-1,5h pentru fiecare zi, în funcţie de natura reliefului local;
- Toţi timpii de plecare şi de destinaţie, precum şi punctele intermediare şi destinaţiile finale pentru fiecare zi, sunt subiect de modificări ad-hoc, în funcţie de ritm şi de condiţiile întâlnite.
Asadar, in total, ne asteptau cam 50km de traseu, ceea ce pe timp de vara e total fezabil in doar 2 zile daca esti pe fuga si nu stai la pozat si admirat, dar acum fiind iarna, am alocat 5 zile, juuust in case. Sa fie acolo. Binenteles, fiind luna Aprilie, si vazand niste poze realizate cu doar cateva zile in urma de alte persoane care au facut traseul, acestea ne-au determinat sa credem ca zapada nu o sa fie CHIAR atat de mare si de multa, ci ca o sa fie mai compactata si eventual suflata de pe linia crestei… Mare greseala... (Mic spoiler: ulterior conversatiilor avute cu personalul de la Salvamont, cele 5 zile alocate de noi pentru acesti 50km de traseu erau total realiste si fezabile, in conditiile in care am fi beneficiat si de ajutorul unor rachete de zapada…).
Pentru prognoza meteo, ne-am bazat pe mai multe surse, cele mai importante fiind de la Facultatea de Geografie si Geologie de la Iasi (sursa care ne-a dat o prognoza in linii mari in felul urmator: in prima zi vremea inchisa si cu posibile precipitatii, iar urmatoarele zile in imbunatatire, ajungand chiar la partial noros si insorit pentru anumite perioade, urmand ca apoi spre a cincea zi sa se strice iar) si chiar de la cabana meteo Iezer, ca deh, vorba aia, prognoza de acolo trebuie sa fie cea mai cea, locala, ce ne-am zis noi, ca o sa fie veridica (am sunat si am vorbit cu meteorologul de acolo si am cerut sfaturi si informare, iar acesta a dat o prognoza similara, cu vreme inchisa in prima zi, urmata de imbunatatire ulterioara si stricare spre ultima zi, iar pe langa asta ne-a informat ca traseul de iarna este accesibil, riscul de avalansa e prezent dar nu e ingrijorator, iar cu atentie si rabdare, putem face traseul chiar si fara coltari/rachete de zapada, cu toate ca ar fi mai bine sa le avem la noi).
Acestea fiind spuse, am considerat ca vremea ar fi la limita acceptabilitatii pentru o astfel de iesire si am dat OK-ul final si am purces spre ultimele pregatiri. (Cu toate ca urma sa aflam, si sa ne fie foarte clar confirmat, ca la peste 2000m altitudine, si intr-o zona de baraj orografic cum este creasta Rodnei, prognozele meteo sunt la fel de folositoare/precise precum sunt ciorapii cu gluga… Vremea acolo fiind total “rupta” de restul realitatii.)
A urmat verificarea si inventarierea echipamentului, proces meticulos si foarte important, iar in final nu au fost lacune/elemente lipsa, in afara unui piolet clasic, a coltarilor/rachetelor de zapada si a unei lopeti pentru zapada. Am considerat ca stratul de zapada nu o sa fie atat de dezvoltat incat sa necesite acest echipament suplimentar (si intr-adevar meteorologul de serviciu ne-a confirmat, ca stratul de zapada era accesibil – cel putin pana in acel moment) iar cu rabdare si atentie o sa putem sa ne croim drum prin eventualele troiene. Am fi putut sa imprumutam, ca de cumparat cu cateva zile inainte de iesire nu am fi avut posibilitatea, dar in urma experientei, am aflat ca doar o lopata ar fi fost de real ajutor, restul fiind mai mult o dubla asigurare. Apropo de asigurare, pentru aceasta am folosit o paracoarda lunga de 30m, care tine 250kg, dublata 500kg, teoretic suficient, avand in vedere ca nu urma sa luam calea saritorilor si a culoarelor de avalansa, a zonelor generatoare de adrenalina.
In rest, aveam echipament si mancare suficienta pentru a ne asigura supravietuirea pentru 5-6 zile, chiar si in cele mai grele conditii, avand ambii o mentalitate similara in ceea ce priveste echipamentul, dusa pana la extrem as zice, in care pregatirea si intretinerea acestuia a devenit un adevarat ritual sacru, cu atentie mare la detalii si folosirea mereu a sistemelor redundante, toate componentele de echipament fiind dublate si para asigurate, pentru orice eventualitate. Cort bunicel (dar ce-i drept nu de iarna…), haine de calitate, calduroase, bocanci buni (Andrei 2 niste Raichle de iarna imprumutati de la Lucian Rosu – multumim Lucian!, iar eu niste Meindl Island PRO), parazapezi, saci de dormit caldurosi, izoprene groase, truse de supravietuire cu multe elemente, si pe langa toate astea dorul de munte si determinarea de fier. Ah, era sa uit, nelipsitele aparate foto…
Iaca a venit si ziua cea mare, ne-am intalnit in Vatra Dornei (un Andrei a venit din Iasi iar celalalt din Piatra Neamt), de unde am luat un microbuz pana in Borsa. De aici, traseul clasic, banda albastra, am urcat copacel copacel, acompaniati de ploaie, mai intai pe asfalt, apoi pe ulite din ce in ce mai inguste si noroioase, ca apoi sa dam de zapada, pe undeva pe la cota 1600. Cu mic cu mare, am mentinut un ritm bun (desi cel putin unul din cei 2 Andrei avea o forma fizica demna de un sobolan de birou), si cat ai spune “sistem convectiv mezoscalar”, am iesit in golul alpin si am ajuns la cabana meteo, pe inserate, cam pe la ora 20:30, aproape cum estimasem noi, ce-i drept zapada din golul alpin ne-a cam taiat avantul serios. Am intrat in cabana, am salutat pe meteorolog si pe sotia sa, le-am precizat din start ca nu vrem sa ii deranjam sa ne tina si pe noi peste noapte, si ca vom pune cortul in curtea statiei, ca doar pentru asta venisem, sa campam in zapada nu sa stam in confort. Au urmat cateva discutii referitoare la prognoza si la conditiile de maine, un ceai cald si apoi am mers afara si am pus cortul. Andrei 2, fiind plin de surprize, nu mi-a spus ca si-a luat cu el un Primus, iar cand l-a scos la iveala in cort, gandul unei mese calde in fiecare zi in cort a fost minunat.
Ceea ce e si mai interesant, este ca asta e genul ala de bucurie, care dintr-o simpla surpriza se transforma ulterior intr-un avantaj vital, fara de care lucrurile ar fi decurs altfel. De asemenea, fiind o persoana cu susceptibilitate ridicata la infectii la degetele de la picioare (panaritiu), adesea ma pricopsesc cu cate o unghie inflamata, care mai apoi se transforma in infectie. Nu trebuie sa va spun durerile asociate atunci cand incerci sa mergi, cosmarul oricarui om de munte. Iar de ceva zile ma deranja ceva la piciorul stang, dar in urma inspectiei nu parea a fi nimic grav. Cu toate astea, de la mers intens, seara, in cort, am observat ca totusi se infectase unghia. Hopa, situatia nu e buna, deoarece o astfel de durere la picior in mers te poate pune in situatii dificile. Asa ca folosind trusa medicala am intervenit local cu atentie, si cu unelte curate si bine ascutite, am curatat, dezinfectat, si apoi pansat rana, cu succes, iar in urmatoarele 2 zile aceasta s-a vindecat complet si nu am avut nicio dificultate in mers. Acestea fiind zise, am mancat bine, tot felul de delicatese care mai de care mai exotice, la care cei ce zac prin corturi in taberele de baza de sub Annapurna sau Gasherbrum II doar viseaza, ne-am hidratat bine, am tras cateva poze de noapte, si apoi tzup-tzup in sacii de dormit, somn si in vise, spre noi orizonturi, in care ziua urmatoare ar fi fost insorita si numai buna de mers.
A venit si ziua a doua. Am dormit ca doi puturosi, pana pe la vreo 9:30 (deja planul initial cu trezirea la 7 s-a dus pe apa Bistritei Aurii, ce-i drept, daca ar fi fost senin si am fi vazut rasaritul ne-am fi trezit, dar asa…) am scos capul prin absida cortului, am vazut ca e o ceata deasa de o tai cu cutiul si inca innourat, si am decis sa mai stam in cort. Ne-am trezit bine, am mancat, si cam pe la ora 10:30 cand am iesit din cort, deja conditiile erau mult mai bune. Nori mai putini, iar printre ei se vedea timid soarele si un cer de un albastru cum doar in povesti auzi.
Pana cand am terminat de strans cortul, deja aproape ca se inseninase, si incepuse sa dea caldura, am facut bagajul repejor, parca impinsi de optimismul dat de soare, ce-i drept, era prima data cand vedeam soarele de cand pornisem.
Am vorbit cu meteorologul (hai sa il numim Mr. M, e mai scurt asa) si ne-a sugerat o linie de abordare pentru creasta. Fiind iarna, traseul de vara se transformase intr-un urias culoar de avalansa, cu grosimi considerabile ale zapezii, si pericole de avalansa pe masura, (si intr-adevar, la o privire distanta in caldare, se vedeau clar peste o duzina de avalanse proaspete in fundul caldarii), asa ca abordarea sugerata de Mr. M a fost sa mergem prin caldare pana la lacul Iezer, apoi viram la 90° spre stanga si urcam pe un horn ingust, in care zapada este mai stabila, si pericolul de avalansa este mai scazut.
Buun, am multumit de sfaturi, ne-am luat ramas bun, si am pornit spre obiectivul zilei de astazi, varful Pietrosul :)).
Ceea ce implica abordarea aceasta este ca renuntand la urcarea directa spre Pietrosul prin dreapta caldarii, si facand stanga spre bratul stang al caldarii se face un ocol bunicel, deoarece odata ajunsi sus trebuie sa parcurgem toata creasta Pietrele Albe cu multe suisuri si coborasuri, si apoi abia sa ajungem in inseuarea de sub Pietros. Cu toate acestea, eram optimisti ca vom ajunge fara probleme.
Am ajuns la Iezer, am inceput urcarea prin horn, cat mai pe la marginea jnepenilor, ca minimizam riscul de desprindere a placilor, si incet si sigur, cu sapat pasi si trepte, iar mai apoi asigurare la paracoarda, am ajuns pe la cota 2000. Deja vremea se mai stricase putin si devenise iar innourat, iar ceata urca in caldare incet si sigur, precum se imprastie difuz o picatura de formaldehida turnata intr-un pahar Berzelius.
Inca mai aveam peste 100m de urcat pana in creasta, dar am decis sa continuam, deoarece vremea inca era acceptabila. Cu rabdare, am ajuns in creasta, unde ne-a intampinat o ceata foarte deasa, si un strat de zapada destul de inselator, aceasta fiind suflata neomogen pe creasta, intalnind portiuni unde aproape iesea iarba, iar alte portiuni unde te afundai pana la sold, si troiene pe masura.
Avand ambii harti topo printate la noi, precum si GPS pe telefoane, ne-am orientat destul de usor, iar pe langa asta, (si pe aceasta cale dorim sa multumim inca o data), prietenul nostru Lucian Rosu a fost foarte amabil si ne-a dat si noua track-ul sau GPS de cand fusese si el pe acelasi traseu, intr-o iarna precedenta. Treptat treptat, zapada a devenit din ce in ce mai adanca, ceata s-a densificat si mai tare si impreuna cu o ninsoare initial slaba, s-a pornit si un mic viscol.
A urmat o ascensiune constanta, apoi o coborare initial domoala si apoi destul de abrupta, unde am trecut peste niste portiuni periculoase cu cateva saritori si portiuni unde creasta era foarte ingusta si stancoasa, dar cu atentie sporita si prezenta de spirit am reusit sa le parcurgem.
In dreapta ne strajuia mereu un abrupt adesea surplombat, cu caderi libere de peste 50-100m pe alocuri, mascat vicleneste de cornise de zapada inselatoare. Aveam totusi varianta de a cobori pe partea stanga a crestei unde, mergand pe curba de nivel ar fi fost mai domol, dar acolo zapada trecea de sold peste tot. Dupa coborarea abrupta, a urmat un urcus final, pana aproape de inseuarea de sub Vf. Pietrosul. Toata creasta pana aici a fost impresurata cu sisturi cristaline imense, exact ca in Retezat, doar ca aici erau acoperite de un strat variabil de zapada, iar necesitatea precautiei a slabit considerabil ritmul, deoarece fiecare pas trebuia pregatit si pus prudent, existand mereu riscul implicit. Mai tineti minte rachetele de zapada, de care ziceam? Ei bine, nu ar fi facut nici o branza... probabil ne-ar fi incurcat, avand in vedere panta si eterogenitatea terenului. Pe de alta parte, pioletul ar fi prins bine, mai ales in sectoarele unde singurul lucru in care te tineai... era coarda. Dupa ascensiunea finala, care parca nu se mai termina, am ajuns in sfarsit, cu greu, in inseuarea de sub Vf. Pietrosul, la cca. 2275m, unde ne astepta ca reper, acel stalp de metal (ce sentiment de usurare sa vezi ceva făcut de mâna omului, in mijlocul zapezii, dupa ore de mers), care in trecut fusese plin de pancarte indicatoare, dar in prezent este sterp. Deja cand am ajuns aici, vremea se inrautatise considerabil, si in aer plutea acel sentiment care ne activa modul mental de supravietuire. Ceata devenise aproape impenetrabila, vizibilitate sub 5-6m, viscol si mai puternic, cam 70km/h, acompaniat de ninsoare.
Fiind aproape ora 19, luam decizia de a campa, si nu mai pierdem niciun minut. Ne invartim prin zona, coboram putin spre Buhaiescu, cautam, dar nimic, nici o zona mai ferita sau fara stanci in care sa putem campa, ce-i drept la campare suntem ambii obsedati de gasit un loc bun. Dar n-am reusit sa gasim nicaieri asa ceva, iar de planeitate nu mai zic nimic... Deoarece vizibilitatea s-a redus si mai mult, ne intoarcem pe propriile urme inapoi in inseuare si luam decizia sa punem cortul chiar langa stalp, si sa il ancoram suplimentar de acesta. Zis si facut. Pregatim zona, sapam cam jumatate de metru, batucim zapada si facem o platforma chiar langa stalp, formam in jurul platformei un mic zid din zapada scoasa (20-30cm), ca sa nu intre vantul pe sub folia cortului. Pentru cuiele de cort si punctele de ancorare esentiale, sapam cu cutitul, deoarece sub stratul de zapada, gheata era foarte groasa si dam de pamant, in care batem cuiele cu manerul cutitului, pana la refuz. Un punct de ancorare il facem folosind metoda “dead man anchor” cu o punga umpluta cu zapada ingropata adanc si de al carui maner legam coarda. Dupa aceea, folosim inca o bucata de paracoarda si o trecem prin toate punctele importante de legare ale cortului si apoi o fixam bine de tot de stalp.
Una peste alta, l-am fixat suficient de bine incat, practic, folia cortului ar fi putut sa se rupa efectiv dar cuiele si corzile sa ramana la locul lor.
Temperatura scazuse si mai mult, iar in combinatie cu umiditatea din aer si viscolul din ce in ce mai puternic, ambii ne-am acoperit de chiciura, care deja incepuse sa se depuna si pe cort.
Fiind multumiti de tabara, ne bagam in cort si ne pregatim de cina si de somn, planul fiind sa asteptam ziua de maine, care sa ne aduca vreme mai buna, eventual sa reusim sa urcam si pe Pietros, fiind atat de aproape (~ 200m distanta lineara si 30m diferenta de altitudine). Mancam bine, ne hidratam, conditiile in cort sunt bune, frig nu este, uscati suntem, mancare suficienta avem, so far so good. La somn cu noi.
A venit si ziua a treia. Suntem treziti de zgomotul ninsorii pe cort, amplificat de viscol. Ies afara cam pe la ora 6, in inspectie, iar situatia nu se arata prea bine. Vremea nu s-a imbunatatit, stratul de chiciura de pe cort/corzi a crescut, vizibilitatea a ramas redusa tot la cativa metri datorita cetii, care inca e prezenta, iar norii nu dau semne sa se ridice.
Zapada depusa de la ninsoare si transportata de vant inca nu este foarte multa, dar datorita caracterului de adapost indus de cortul nostru situat pe culme, incepe sa se acumuleze, formand un mic zid si o cornisa incipienta.
Revin in cort, ii spun lui Andrei 2 situatia, si luam decizia sa mai asteptam cateva ore imbunatatirea vremii, acum oricum nu plecam nicaieri, deoarece vizibilitatea era tot la 5m redusa si am fi riscat mult daca incercam sa pornim pe astfel de conditii. Stam fermi pe pozitie, “tucked in” dupa cum ar spune americanu, si intre timp ne hidratam, alimentam, consultam harta, sunam pentru o prognoza meteo, cautam posibile rute de intoarcere, intr-un cuvant nu ne aruncam in abisul alb. Deocamdata.
Ziua trece, iar vremea nu se face mai buna… Ba din contra, ninsoarea sporeste, viscolul sporeste si el, iar pana seara conditiile au ajuns sa fie ceva "mai" extreme decat s-ar fi dorit. Vant de peste 80-90km/h in rafale (similar cu ce apare in clipul asta), ninsoare abundenta, vizibilitatea doar 2-3m, fara nici o exagerare. Chemarea naturii te forteaza sa iesi din cort, insa faptul ca distanta parcursa a fost de 10 metri de la cort, te pune in situatia in care nu mai vezi nimic (Nici la 2 metri. Serios. Nici la 2 metri), iar drumul inapoi pana la cort a fost unul de 15 minute. Cum? Ratacind inapoi, pe urmele deja ametite si adrenalina pompand idei necugetate, pe care le pui in practica, fara sa analizezi situatia la rece. Cand esti expus, pe o creasta pe care nu deosebesti de calci pe zapada, sau in gol (cortul era la 2 metri de cornisa de desprindere), atunci incepi sa crezi in filmele de la Holywood. Practic, din cauza vremii, cei doi Andrei se gasesc blocati in acea inseuare.
Lucrurile se precipita si se ajunge intr-o situatie de supravietuire, unde nu mai incape loc de gluma. Deja dupa ora 21, viteza vantului a sporit si mai mult, estimam 110-120km/h in rafale, ninsoarea a sporit si ea (sau poate era doar o iluzie), iar cantitatea de zapada transportata creste exponential. Temperatura resimtita scade si ea, iar un simplu drum inafara cortului, la doar 10m, cat sa reusesti sa prinzi semnal GSM si sa porti o convorbire, devine un cosmar, vizibilitate nula, zgomot asurzitor, iar la dupa doar 5 minute de expunere la viscol ne intorceam in cort acoperiti complet de chiciura. Chiar si cele 15 secunde cat se deschide si inchide atat fermoarul absidei precum si cel al intrarii in cort sunt suficiente viscolului pentru a baga suficienta zapada in cort cat faca totul alb si sa trebuiasca sa o dai afara precum apa dintr-o barca sparta. Ne intoarcem in cort, stam si analizam situatia, gandim binar, punem in balanta partile bune si partile rele, si ne dam seama ca daca mai ramanem foarte mult acolo si nu coboram de pe munte cu prima ocazie, este probabilitatea reala sa nu mai coboram, decat la primavara (if you know what I mean). Ne gandim la o ruta de intoarcere, consultam harta, GPS-ul, sunam o persoana care a mai vazut astfel de situatii, si anume Adi Ursu, (cu ocazia asta, ii multumim pentru suportul tehnic si moral) pentru ca in astfel de situatii, chiar si cei mai lucizi oameni au tendinta de a nu lua cea mai potrivita decizie. Asa ca avem nevoie si de o confirmare externa. In urma discutiilor cu Adi, luam hotararea sa asteptam pana la prima lumina (o eventuala plecare noaptea, ar fi inconstiență curata) si sa ne intoarcem pe aceeasi ruta pe care am venit (initial vroiam sa coboram pe la taurile Buhaiescu, deoarece ar fi fost mai rapid, dar panta de peste 60°, grosimea mare a stratului de zapada si riscul de avalanse ne-au facut sa ne razgandim), si de asemenea sa sunam la Salvamont, sa ii informam asupra situatiei noastre si sa ascultam ce au si ei de spus.
Planu e facut, dupa o pauza de respirat in cort, iesim din nou ambii in viscol (ora 00:30), ii tin paravant lui Andrei 2, operatoarea regionala Salvamont ii face legatura cu cei de la Salvamont Borsa si in final reusim sa vorbim cu ei. Andrei 2 explica detaliat, inainte ca cei de la celalalt capat al liniei telefonice sa apuce sa puna vreo intrebare (bateria telefonului e cruciala in asemenea conditii): locatia noastra, varsta, conditia fizica, cantitatea de mancare, echipamentul disponibil si intentia noastra de a ne intoarce pe creasta Pietrele Albe. Reusim sa ne intelegem perfect cu ei iar acestia ne ofera sfaturi si ne confirma intr-un mod foarte profesional ca am luat decizia cea mai buna si ca maine dimineata la plecare sa ii mai sunam inca o data pentru a tine legatura si a ne monitoriza permanent. Nu ar fi avut rost sa trimita pe nimeni dupa noi, deoarece, pe asemenea viscol, ar fi putut trece la 10m de noi fara sa ii vedem.
Pentru ca cineva sa-si poata forma o idee cu privire la conditiile nivale de acolo, ar trebui sa isi imagineze urmatorul lucru: zapada transportata si depusa in doar 5 ore (de la 19:00, cand a inceput viscolul "turbat" si pana la aproximativ miezul noptii), a transformat ceea ce era o mica depresiune, cam cu vreo 1-2m sub nivelul cortului, intr-o cornisa inalta de 15-20m, asemeni unei dune uriase de zapada. Noi eram practic ultimul "obstacol" in calea cornisei, care tindea sa se uneasca cu cornisa ce se formase in parea opusa a cortului nostru. Ritmul acumularii zapezii crestea continuu, care impreuna cu caracterul de adapost creat de cort, in cateva ore ne putea acoperi total. Cortul deja era in mare parte deformat, spatiul locuibil din interior s-a redus, iar pentru a putea sta intins trebuia sa faci eforturi constante, sa impingi cu spatele, coatele si capul pentru a tine piept zapezii care continua sa se depuna.
Mancam bine, ne hidratam, colectam zapada, topim un castron de zapada, dupa care, ca sa salvam gaz, topim zapada cu lingurita, in acelasi castron de apa. Toata treaba asta s-a concretizat intr-un litru de apa, obtinut intr-o ora si jumatate (cu toate ca am avut 6 litri cu noi, efortul iarna este dublat, iar consumul creste si el). Apoi ne organizam bine lucrurile in cort, ne echipam si maxim din ora in ora iesim ca sa sapam cu castroanele zapada depusa in jurul cortului. Practic de la ora 00 pana la ora 5 dimineata nu am facut altceva decat sa topim zapada si iesim pe rand sa sapam (zapada se intarea datorita vantului intr-un ritm alarmant, iar eu personal am sapat pana am reusit sa rup castronul in zapada, din tabla destul de subtire, dar chiar si asa…). Conditii extreme, chiar si la 2m distanta de partener era greu sa ii auzi vocea, urland cat poti, iar ritmul acumularii zapezii era, asa cum ar spune un ziarist indoctrinat, "infernal". Sapam pe rand, cat putem, pana la epuizare, dar cu greu putem face fata la cantitatea de zapada care se depune. Cortul este in mare parte ingropat, si luam hotararea ca, daca a doua zi ne ia mai mult de 30 de minute sa incercam sa il scoatem, il abandonam, pentru ca alta sansa sa plecam de pe creasta nu vom mai avea, si acolo ramanem (sunet de tobe pe fundalul povestirii).
Ziua a patra. Ne "trezim" la ora 5:30 (impropriu spus, pentru ca nu am dormit), scoatem un ochi afara si vedem ca viscolul a mai slabit, dar ceata tot este prezenta, cu toate ca vizibilitatea a crescut la 10m. Ne facem bagajul repede, eu ies primul din cort, ca sa incerc sa il dezgrop, dar toate visurile mele sunt amagite cand dupa 20 de minute abia reusesc sa eliberez 3 prinderi. Nu ma las batut, continui, dar din cauza temperaturii si a ghetii formate la nivelul solului, cataramele si prinderile din zona de jos unde intra betele cortului au devenit atat de casante incat se rup la prima incercare. Si atunci iau hotararea sa abandonez cortul. Andrei iese si el, conchidem asupra deciziei, pentru ca asta era singura noastra sansa sa plecam, cine stie cum se mai schimba vremea daca mai stateam chiar si cateva minute in plus. Ne asiguram iar cu paracoarda, ne echipam, vorbim cu cei de la Salvamont si le spunem ca am pornit si apoi o luam inapoi pe creasta Pietrele Albe. Privind inapoi, as vrea sa va pot spune, precum in povesti, ca cortul se pierde incet incet in urma noastra, pana cand nu se mai vede, dar in realitate il pierdem din vedere dupa doar 20m parcursi, si asta ne confirma inca o data realitatea pe care trebuia sa o infruntam in continuare. Asistati de track-ul GPS de la Lucian, cu rabdare si atentie, parcurgem fara probleme toata creasta inapoi, iar in zona hornului care pornea de la lacul Iezer luam decizia sa mai continuam putin pe creasta si sa coboram chiar in dreptul cabanei meteo.
Cantitatile de zapada depuse pe creasta sunt impresionante, si ne gasim afundati prea usor in zapada pana la brau. Partea buna este ca zapada este proaspata si “uscata”. Tinem legatura cu cei de la Salvamont, si in curand reusim sa deslusim prin ceata, in departare, cabana meteo.
Peste inca jumatate de ora ne aflam acolo si stam de vorba cu Mr. M., care deja ii sunase pe cei de la Salvamont si le confirmase prezenta noastra. Le povestim si celor doi meteorologi mica noastra aventura, ne ofera un ceai cald si se bucura ca am scapat cu bine. Sunam iar pe cei de la Salvamont, le confirmam ca totul este in regula si ca vom cobora singuri in Borsa, iar acestia, foarte amabili si profesionali pana la capat, se ofera sa ne ia cu masina si chiar sa ne gaseasca o pensiune unde sa mai stam o noapte. Odata ajunsi in Borsa, vazand privelistea de jos in sus, ne-am putut da seama de cat de mari pot fi diferentele de vreme in zone atat de apropiate, si cat de capricioasa poate fi ea.
Multumiri domnului Daniel Timis (Serviciul Salvamont Borsa), cu care am tinut legatura telefonica pe munte, si care a dat dovada de profesionalism si ne-a indrumat (de asemenea, dumnealui a anuntat toate institutiile abilitate, in asemenea situatii, de la SMURD, pana la ISU), precum si domnului Ionuc Mihali, pentru cazarea primitoare oferita in Borsa (Pensiunea Vanatorul) si experienta de viata impartasita.
Văzându-ne la siguranta, ne pare rau ca nu am putut (sur)prinde mai multe instantanee/ inregistrari cu situatia de acolo, dar cand adrenalina preia controlul, prioritatile sunt reordonate, fara a mai pastra in ecuatie si stresul fotografic.
E frumos la munte, dar revin in memorie vorbele lui Eminescu, amintite de cabanierul de la cabana Croitor:
"Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copil,
Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?"
Cateva sfaturi daca vreti sa infruntati muntele iarna?
1. Cand mergi la peste 1800-2000m altitudine, prognoza meteo nu trebuie luata de buna, ci mai degraba cu caracter orientativ. La altitudine ridicata este o vreme total diferita, jos in Borsa poate sa fie soare si sa stea porcu cu paiu in gura, iar sus sub Pietros sa fie urgie biblica… Oricat de precisa si de corecta ar fi o prognoza, well, acolo sus, nu mai are aplicabilitate 100%. (O mica-mare paranteza, am auzit chiar de la Dl. Ionuc, cum ca, in mijlocul verii (luna iulie), in zona Buhaiescu, vremea s-a schimbat de la cald si bine, la ninsoare si vant de 140km/h, vreme care a durat pret de cateva ore. Nu te joci cu Mama Natura, ca o patesti.)
2. Harta si materialele asociate trebuie sa fie indispensabile (GPS, smartphone cu harta instalata, aplicatia Salvamont, track-ul traseelor ce urmeaza a fi batute la bocanc). Harta trebuie tinuta intr-o punga (sau loc ferit de umezeala), iar telefoanele (alaturi de alti acumulatori), trebuie tinuti la caldura (in buzunarele lipite de corp). Planuiti bine de tot calatoria, pe indelete, documentati-va si cereti si parerea altora. Nu luati in joaca muntele. Unde dispare respectul pentru munte incepe pericolul de moarte.
3. Echipamentul corespunzator este esential (atat cel fizic, cat si cel mental). Desi e frumos sa mergi ca intr-o aventura necunoscuta, totul ar trebui planuit cat mai minutios din timp (chiar daca planul nu merge struna, trebuie sa existe alternative si solutii pentru situatii (ne)prevazute.) Totul sta in pregatire si in atentia la detalii. Bocanci buni, rezistenti, comozi, haine calduroase, un rucsac rezistent si comod, saci de dormit buni acompaniati de izoprene pe masura si o trusa de supravietuire cu un continut cat mai cuprinzator.
4. Lumina trebuie sa existe sub forma unor lanterne clasice si frontale. Chiar daca planul traseului presupune lipsa de activitate noaptea, este imperios sa ai macar o lanterna, pe munte. Nu poti sti niciodata, in ce context o vei folosi. (Spre exemplu, noi am avut nu una, ci 4 lanterne de mare putere, plus o frontala, si 13 acumulatori de rezerva, in conditiile in care o lanterna folosea doar un acumulator per tura).
5. In caz de pericol, cea mai buna aparare este o minte lucida. Cu un corp puternic si o minte slaba, deznodamantul nu se anunta a fi unul grozav. Cu o minte puternica si un corp slab, situatia este mult mai buna. Chiar si cei mai experimentati montaniarzi pot lua hotarari gresite. Pentru deciziile mari, importante, intotdeauna este bine sa te sfatuiesti cu cineva cu experienta. Daca intra panica in joc, iti dai doua palme, iti revii, si gandesti din nou situatia "la rece". Renuntati la orice notiune de confort sau moft, adunati-va fortele, mentale si fizice, activati-va instinctul de supravietuire si camaraderie si pastrati-va mintea calma, incercati sa va mentineti moralul ridicat.
6. Salvamontul este prietenul nostru. In mod normal, acestia trebuie anuntati chiar inainte de a incepe tura, cu privire la detaliile iesirii pe munte. Cine are smart-phone, trebuie sa-si instaleze aplicatia "Salvamont", si numarul de telefon trebuie sa fie salvat in telefonul fiecaruia dintre cei care fac parte din grup. Cel mai usor mod de a tine minte numarul de telefon al Salvamontului este sa tastezi "0-Salvamont" pe tastatura numerica a telefonului. Si chiar si o data anuntat Salvamontul, nu va bazati doar pe speranta ca ei vor veni - NU, nu va culcati pe o ureche si asteptati sa fiti salvati si carati, ci adoptati o postura determinata, fiti clari si concisi in interactiunea cu acestia, astfel incat sa le usurati munca, continuati sa va bazati in continuare doar pe fortele proprii pana cand ajungeti in postura de salvati, pentru ca voi sunteti proprii salvatori (precum spunea si dispecera regionala de la Salvamont).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu